Soul Kitchen (2009)

"Leben ist, was passiert, waehrend du dabei bist, andere Plaene zu machen" (Life is what happens to you while you are busy making other plans.)



Daca numele Fatih Akin va spune ceva sunt convinsa ca veti citi mai departe, iar daca nu – va recomand sa o faceti.
Akin este unul dintre regizorii mei de suflet si am sa argumentez lucrul acesta prin chiar filmul ce urmeaza. Cand m-am decis sa vi-l prezint celor ce nu il cunoasteti inca pe regizorul turc, aveam in minte primul sau film vizionat de mine, Head On. Il pun insa un pic deoparte pentru ca am avut marea surpriza sa descopar Soul Kitchen, o comedie marca Faith Akin.
Intotodeauna am considerat ca pentru a fi un regizor bun trebuie sa fi un excelent fotograf. Trebuie sa vezi si sa stii ce lumina bucura privirea si cum sa o torni peste imagini astfel incat sa nu treci nici o secunda linia fina intre natural si exagerat. Un regizor bun stie sa aleaga intotdeauna echipa, actorii. Aici din nou Fatih nu are nici un cusur pentru ca dupa fiecare din creatiile lui nu mi-am putut imagina personajele sale interpretate de altcineva. Te indragostesti inevitabil de personaje, eu am patit asta invariabil.
As vrea sa spun ca Fatih este ca o gura de aer proaspat dupa ce inhalezi toxine hollywoodiene, insa este mai mult decat atat.


Soul Kitchen este povestea lui Zinos si Illias Kazantsakis, doi frati greci stabiliti in Hamburg. Zinos, “fratele cel bun” detine restaurantul Soul Kitchen, intr-o suburbie saraca a orasului. Illias aflat in inchisoare pentru diverse furturi, obtine permisiunea de a petrece timp in afara inchisorii daca aduce o adevrenita care sa ateste faptul ca lucreaza undeva. Cu asta isi obliga fratele sa il “angajeze” la Soul Kitchen, cu promisiunea clara ca el nu va munci nicio secunda.
Din momentul in care iubita lui Zinos pleaca la Shanghai ca trimis special al unui post TV, tot ce isi doreste Zinos este sa inchirieze cuiva restaurantul pentru a putea pleca dupa aceasta. In rolul bucatarului tigan care nu are genetic nicio predispozitie pentru compromis il revedem pe Birol Ünel (Head On), unul dintre actorii cu care Fatih lucreaza foarte bine, spre bucuria mea.




Filmul nu se doreste o comedie spumoasa, este insa de departe o comedie fina. Umorul nu are ca sursa principala limbajul persoanjelor ci insesi personajele, atitudinea acestora, situatiile pe care acestea le genereaza. Coloana sonora este de asemenea pe masura povestii si a imaginilor.




Fatih nu lasa loc dubiului inca de la inceput. Nu ai timp sa te intrebi daca ai in fata un film bun sau nu, iti arata de la primele secventa ca este un film excelent si nu se dezminte pana la ultima.

Trailer:

http://www.youtube.com/watch?v=Vc93A0qxdY4

The Piano (1993)

 

In cautarea unui serial care sa imi umple timpul si asa saracit de actualele productii din care razbate o altfel de criza, am ajuns la Saving Grace.

M-a indemnat sa il urmaresc nu casa de productie (in mod normal ii prefer pe cei de la  HBO), ci actrita din rolul principal Holly Hunter. Un singur pas a fost necesar ca sa ajung la filmul care i-a adus acesteia un Oscar: The Piano. M-am amintit vag ca l-am vazut, cu atat de multi ani in urma ca numai doua trei franturi din film mai aveam in minte. Spunea cineva despre carti ca nu e mare lucru sa le citesti ci sa le recitesti. Cu siguranta se aplica si la filme. Am descoperit cu acest film pe care dupa atatia ani l-am descoperit ca pentru prima data, la o alta varsta, cu alte intelesuri.

Ada McGrath paraseste taramurile natale scotiene, impreuna cu fiica ei, pentru a se supune unei casatorii aranjate cu un englez instarit din tinuturile salbatice ale Noii Zeelande. Ada McGrath este o femeie cu totul speciala, ea a incetat sa vorbeasca in copilarie fara sa fie muta.Insotita de cele mai dragi lucruri, fetita ei si pianul, Ada porneste intr-o calatorie pe un pamant care desi i se dezvaluie salbatic si neprimitor ii va purta pasii spre marea iubire a vietii. O iubire ce se naste intr-o situatie de compromis, dintr-un sacrificiu pe care ea il face pentru prima si marea ei iubire: pianul.

Expresivitatea pe care Holly Hunter o daruieste unui personaj fara voce apasa cele mai sensibile corzi. Limbajul semnelor pe care il foloseste in rolul Adei este unul special creat de ea impreuna cu un cunoscator al limbajului semnelor folosit de surdo-muti. Faptul ca ea a luat lectii de pian inca de la 9 ani da nota de veridicitate intregii povesti.

Am fost uimita sa o descopar in rolul fiicei Adei, pe Anna Paquin cea pe care o putem vedea acum in serialul HBO True Blood, dar nu m-a uimit ca pentru acest rol Anna a castigat de asemenea un Oscar la categoria Best Actress in a Supporting Role. Filmul a strans in total 3 statuete, ultimul revenindu-i regizoarei Jane Campion, si cu siguranta ar fi castigat si Oscarul pentru Best Picture daca nu ar fi avut ca si competitor Schindler's List.

Holly Hunter la decernarea Oscarului:

Trailer:

A Single Man (2009)

“It’s really a film about love and isolation that I think all of us feel, so it is very universal” –Ford

In ziua de azi dragostea spre acelasi sex nu mai e un tabu in cinematografie. Sunt convinsa ca multi vor lasa sa treaca acest film pe langa ei datorita subiectului. Eu va recomand sa nu faceti asta. 

Dupa ce in 2005, Ang Lee castiga 3 premii Oscar cu Brokeback Mountain, orice regizor isi poate face un pic de curaj sa abordeze o poveste de iubire gay pe care sa o aseze pe pelicula.
Tom Ford alege o astfel de poveste chiar in debutul sau regizoral.

Am ajuns la acest film  cautand alte filme in care a aparut Julianne Moore a carei prestatie actoriceasca imi place foarte mult.Nu am regretat vizionarea nici dupa ce am descoperit ca prezenta acesteia in film este una extrem de scurta, deoarece filmul mi-a dezvaluit un Colin Firth cum nu mi-am putut imagina.

Plasata la inceputul anilor ‘60 , povestea este una simpla. Este redata o zi din viata lui George (Colin Firth), profesor la un colegiu din Los Angeles, care in urma cu 8 luni si-a pierdut partenerul de viata intr-un accident de masina. Desi este redata o singura zi, filmul este punctat de amintiri ce construiesc povestea ca pe un puzzle. Este o rememorare a unei povesti de iubire incheiata tragic si neasteptat, in spatii devenite reci chiar si in lumina blanda ce insoteste fiecare imagine. Este un balans permanet intre trecut si prezent, lupta celui ramas sa aleaga intre a-si ucide durerea sau a se lasa ucis de ea.
Mi s-a parut extraordinar modul in care Ford a folosit camera ca pe o foarfeca cu care taie prim-planuri de o intensitate pasionala prin care lumea din jur i se ofera lui George ispititoare si tentanta. Tot ce trebuie sa faca este sa accepte.
Ziua redata este ziua in care el alege, se razgandeste si in definitiv viata este cea care alege in locul nostru.

Filmul pare realizat dintr-o succesiune de fotografii extrem de reusite, ce “transpira” un puternic amestec de durere si dorinta, incadrate de o coloana sonora aleasa astfel incat armonia lor sa tinda spre perfectiune. Dincolo de incantarea vizuala si auditiva, emotiile  transmise sunt coplesitoare.

Ca si regretatul Heath Ledger pentru rolul din Brokeback Mountain, Colin Firth obtine  cu acest rol o nominalizare la Oscaruri pentru categoria “Best Performance by an Actor in a Leading Role”, si asa cum am spus la vremea respective pentru Heath, ar fi meritat fara indoiala statuia.

Eu atata am zis catre voi, puteti sa ziceti si voi acum. 

Pana atunci, vizionari placute !

Trailer: